Mosu din Bogdan Voda

Confesiunile lui Vasile Deac - Moşu: „Strămoşul meu a fost Domnul Moldovei!”
2-03-2008
Motto: În cer nu se pot înălţa decât cele adevărate. Minciunile cad la pământ, ale pământului fiind. (Alexandru Vlahuţă)

Pentru Moşu’ din Bogdan Vodă, Voievodul Bogdan este personalitatea cea mai importantă. O mândreaţă de bărbat, care a trecut munţii şi a întemeiat Moldova. Şi multe a mai făcut el pentru demnitatea Maramureşului şi a românilor. Asta îl face pe Vasile Deac, zis Moşu,, ca de prin 1967, cînd a ajuns în fruntea comunei, să viseze la Voievod şi la calul său. De atunci îşi dorea o statuie a Voievodului, la Bogdan Vodă, nu oricum, ci un Voievod călare şi înconjurat de cătane.
A dus atâţia colaci pe la domnii care l-ar fi putut ajuta, încât dacă aceştia s-ar transforma în cătane, n-ar încăpea în Cuhea sa natală. Mult a fost, puţin a rămas. Visul său e aproape de împlinire.
L-am vizitat recent pe Moşu, la Bogdan Vodă, în casa sa, şi ea obiect de muzeu. Îmi era dor de vorba lui sfătoasă, mirosind a busuioc. Mai ales că recent pentru el şi Moaşa lui a fost un mare eveniment. Au împlinit 50 de ani de căsătorie.
N-a vrut să stea de vorbă cu noi până nu
s-a îmbrăcat aşa cum îi place lui şi cum s-a obişnuit lumea cu el: cu ciaoreci, cu pieptar şi cu opinci.
După ce am văzut casa unde stau aşezate pe masă obiecte dragi sufletului său şi am făcut fotografii, ne-am aşezat la vorbă. Multe a spus Moşu,, vorba lui, “mândreaţa Moşului, ţi-ar trebui mulţi ai ca să termin eu câte am de spus”, aşa că am selectat, încercând, pe cât am putut să nu ştirbesc din parfumul vorbei Moşului.

- Dintre atâtea lucruri pe care le ştii şi le spui, mi-ar plăcea să ştiu care-i prima amintire care-ţi vine în minte?
- De când am priceput, aveam eu nişte gânduri, care nu le puteam spune. Eram pe clasa a treia când o dat năpasta peste noi, s-a cedat Ardealul şi-o venit ungurii. Clasa a patra am făcut-o la ei. În fiecare dimineaţă şi sara, învăţătorul ne spunea să nu visăm, că românii n-or mai veni. Şi, doamnă dragă, aşa mă ardea la suflet. Puneam tăbliţa în trăistuţă, cu un miez de mălai, cum era atunci, dar nu puteam mânca, nici la şcoală, nici acasă, când mama mă chema la masă. Eu nu le puteam spune de ce nu mănânc, că eram supărat, de vorbele învăţătorului. Şi apoi, ce crezi, eu mă scriam Deac, iar el îmi spunea că sunt bistoş magyar. Eu, român din tată-n fiu. Apoi am ajuns şi copii de levente, şi-i culca pe bieţii coconi unde era balta mai mare, că şi acuma îmi vine să zbier. Şi pe mine că, eram “de-al lor”, Deac, mă lăsa în picioare. Care nu se aşeza bine cu pântecele, se urcau pe ei pe spate cu picioarele. Nu i-am iubit, că n-o fost oameni, o fost răii lumii.
- Sărim peste amintiri şi hai să ne aducem aminte de când aţi început să lucraţi la Primărie.
- De prin 1967. Am fost o dată 14 ani primar, apoi viceprimar până la revoluţie şi apoi m-o alungat, c-am fost “comunist”. Şi apoi m-o mai adus o dată şi am făcut 4 ani şi jumătate ca primar. Apoi m-am îmbolnăvit… Nu le-o fost dor de mine, că făceam parte din Partidul România Mare.
- Mai faci politică?
- Nu, m-am săturat. I-am salutat, Dumnezeu i-ajute şi gata. Că eu mergeam să rezolv probleme pentru oameni nu pentru un partid. Sincer să fiu, era cu mult mai bine înainte pentru majoritatea, că aveau unde merge la lucru. Nu le-o dat cât o trebuit, da şi-o luat ei în traistă. Aieştia, o parte vreau să trăiască şi restul să moară. Şi-apoi se mai numesc şi creştini. Dacă crezi în Dumnezeu, trebuie să ai fapte. Altfel eşti un nime-n drum.
- Ce înseamnă credinţa pentru Moşu?
- Credinţa înseamnă să-ţi iubeşti aproapele, să-l ajuţi, să-i dai de mâncare, să-i dai haine, dacă are nevoie. Păi acum, îţi arde casa, nu te ajută nimeni, îţi mână apa casa, nu te ajută nimeni. Iar când vin la voturi, atunci vin îmbrăcaţi cu cravată, nu ca Moşu, vin grămadă şi spun că ce-or fa ei şi cum or fa. Da… Nouă ne trebuie oameni care să ne cârmuiască, nu atâţia halalăi. Ţara asta nu-i stăpână să ţină atâţia mâncalăi, care nu fac nimic. Mă uitam când eram primar şi acuma, păi mai mulţi ieşeau de la Consiliul judeţean şi de la Prefectură decât de la o întreprindere.
- S-a dus vestea în ţară despre Moşu, colacul, uiaga de horincă, ştergarul şi busuiocul pe care le dăruiaţi. De ce?
- Aşa-i obiceiul, eu c-un colac mândru, c-o uiagă de horincă, o ştergătoare mândră, busuioc şi tricolorul am făcut cât n-o făcut alţii cu cravată la gât şi cu viţeii în portbagaj.
- Vorbeşti atât de frumos despre ţară. Peste graniţele ei ai fost?
- Nicări, mândra Moşului. Nu-mi cunosc nici mejda bătrână, deşi m-o invitat doamna Ursu, după revoluţie, să merg la Chişinău. Eram primar şi aş fi vrut să-i văd şi p-aceia, câte-i mai mănâncă, dar nu m-o dus că n-am avut paşaport. Aşe că n-am călcat pe nicări.
- Dar despre Europa ce zici.
- Aş zice ca şi despre fetele care peţesc feciorii, şi care cam cu greu se mărită, pentru că se pune problema că trebuie cercetat. Dar fecioru poate peţi, că aşa-i la noi, 12, o legătură.
- Dumăta câte fete ai peţit?
- Eu trei fete am peţit. A treia a fost Moaşa, cu care m-am căsătorit şi cu care am trei coconi şi 6 nepoţi.
- Şi ai ajuns 50 de ani de căsătorie.
- În 8 februarie la starea civilă şi pe 16 februarie la biserică.
- Şi ai făcut-o lată după 50 de ani de convieţuire cu Moaşa.
- Mă gândeam eu din toamnă, da nu ştiam cum să i-o zîc Moaşii, că ştii că cu Eva e greu de mâncat măr din sân. Nu întotdeauna e potrivită treaba. Ea zicea că-s beteag, dar eu mă gândeam că dacă Dumnezeu m-o lăsat acum, hai să fac 50 de ani de căsătorie, că nu s-o mai întâmplat aşa. Mă gândeam s-o fac în casă, că vezi dumăta, casa-i mare, îmi încăpeau copiii şi nepoţii…
- Dar cum a ajuns primarul din Rădăuţi să-ţi fie nănaş?
- Îl cunosc demult. A venit la Baia Mare la un interviu. Şi-mi dă telefon că vine pe la mine. Eu voiam să-i aduc ceteră, că mi-i tare drag. Trimit un vecin la Ioana Bizău, cântăreaţa noastră, dar era plecată la nuntă în Ucraina. Atunci l-am chemat pe fecioraş, că şti cânta. Şi se face ceasu 10, când credeam că ajunge, şi trece vremea şi ajunge ceasu două şi primarul nu mai vine… Într-un târziu apare în livadă, cum zîcem noi la curte, eu eram îmbrăcat aşa cu pieptar, şi am ieşit în şatră şi i-am spus să stea acolo şi am scos eu coconul cu cetera şi trai băiete… S-o bucurat… Am mâncat, vorbe în stânga, vorbe în dreapta, Moaşa mai prin tindă, mai prin cămară, mai prin ceea casă, da eu mă scap şi zâc: domnu primar, poate te-oi mai aduce o dată în câşlegile astea. Da el zâce: cu ce eveniment? Zâc eu, fac 50 de ani de căsătorie. Mergem de nănaş, zice, mergem la biserică, ori în cea veche, ori în cea nouă. N-am fost în nici una că a fost tare mare ger şi eu cum îs bolnav, n-am putut să stau cu capul gol. M-a întrebat dacă pot să amân pentru 24 februarie, eu nu i-am spus atunci că nu ştiam dacă am ceteraş, dacă am casă unde mere…
- Şi a fost să fie!
- A fost. Să-ţi spun drept, eu mă sâmţam cam ameţât, cu ceteri, dobe, mă gândeam ţâne-mă, Doamne, aveam emoţii, să fie bine. Au venit oameni de la Baia Mare, de la Cluj, sosăsc cu luminile la poartă şi vin oameni făloşi şi noi cu toată suita…
- Moaşa ce zicea?
- Ce să vezi, am avut probleme cu Moaşa, că ea nu se îmbracă în poale, la 80 de ani. I-am spus: tu, femeie bună, îmbracă-te mireasă, sîntem miri, vin nănaşii… M-a ajutat fata de la Vişeu. Am ieşit împreună, a venit preotul să spună o rugăciune, s-a aprins lumânările, iar masa a fost acolo unde să încapă atâta lume.
- Ce meniu ai făcut?
- Ce nu le-o dat nici la nunta adevărată. Moşu a suportat toată cheltuiala. Atâta fel am meritat şi eu.
- Te leagă multe amintiri de casa asta şi de locurile astea. Te-ai gândit, de-a lungul timpului, câţi oameni mari au trecut pragul casei şi au gustat din slănina care te îmbie în casa cealaltă?
- Da cine-i mai ştie… Dacă-i scriam undeva… am avut o carte de oaspeţi, da mi-a luat-o careva, mulţi o fost tot unul şi unul. Şi pe toţi i-am primit cu drag.
- Am trecut pe lângă statuie şi am fotografiat-o. Vrei să rescriem povestea ei, aşa pe scurt?
- Povestea e tare lungă, nu ştiu dacă oi putea-o scurta. Exact din 1967 a început gândul aiesta, de când am fost primar. De atunci am făcut propunerea să se schimbe denumirea comunei din Cuhea în Bogdan Vodă şi o statuie pentru Voievod. M-am jeluit şi la frunză şi la iarbă… unde meream, dacă nu începeam, terminam cu statuia. Şi uite, tot nu-i gata. Dar tot se va găta. Ruşine, 4 consilii judeţene s-au perindat şi n-or fost în stare să facă un parc Voievodului. Că, doamnă dragă, le-am spus-o şi lor: nu le-o fost drag Voievodu. Nu l-o avut la suflet. Eu am avut aprobare din 1986, de la Manea Mănescu. Atunci mi-au dat 6 milioane, erau bani pe vremea aceea. Dar cei de la judeţ mi l-au bagat pe Vida Geza, să-mi facă o cioată de aceia ce aveţi la Baia Mare. Din piatră sau din lemn. Fusesem la ministrul culturii de atunci, mai fusesem la el, cu uiaga şi colacul. Le-am pus pe masă şi i-am povestit toată treaba. A adus un dosar plin de colb şi mi-a zîs că sînt trei propuneri de la judeţ: pe vro 20 de file era Pintea Viteazul, a doua era Ostaşul Român, din Sighetu Marmaţiei şi pe fila a treia era Voievodul. Acolo, două vorbe. Eu m-am ridicat în picioare şi am zîs: tovarăşe ministru, ştii ce te-aş ruga eu, hai să întoarcem dosarul şi să cadă Pintea dedesubt şi Voievodul deasupra. Am dat cu palma în masă şi s-a spart sticla de pe masă. El m-a trimis la Ştefan Pascu, la Cluj, să facă un memoriu şi să merg la judeţ. Dar ei au aflat şi m-au chemat şi m-au certat că trec peste două oraşe şi vreau să ridic un ecvestru într-o comună. Şi eu m-am mâniat şi am spus: de-i aveţi, puneţi-vi, al meu n-are loc nici la Baia Mare, nici la Sighet. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Ştii cine m-o apărat? Sasz Zoltan, maghiarul. Peste tot, eu tot la Voievod mă gândeam şi spuneam să susţină propunerea cu Voievodul Bogdan. Mi-aduc aminte că era o plenară pe linie de agricultură, eu aveam Bocicoielul, care nu era cooperativizat şi trebuia să vorbesc despre cum să merem cu plugul, cu boii… şi am ajuns la masa celor mari. Eu scap din gură: sunt mândru că la Baia Mare se va înălţa statuia haiducului Pintea, dar vreu să spun că trebuie să ştiţi cine a fost Voievodu şi cine Pintea. Strămoşu meu o fost Domnul Moldovei şi al dumnevoastră un simplu haiduc. Am ieşit şi m-am pus pe-o bancă. Şi m-am gândit la vorba aceia, că prin faţa şefului şi prin spatele calului să nu treci… calul te love, şi şefu nu te mai poate vede… Am stat aşa supărat şi mi-a venit vremea să iau cuvântul. Eu zâc că nu iau nici un cuvânt că nu mă sâmt în stare. Da Vida Geza zice că baciu Deac de la Bogdan Vodă umblă de ani şi ani cu lumina aprinsă după un ecvestru. Eu vreau să spun că românii au fost paşnici, au fost blajini… Domnucă, şi-mi dă Dumnezeu putere să mă urc pe scenă, eram fără uiagă şi colac, erau pregătite pentru una dintre doamnele care veniseră de la Bucureşti. Şi vorbesc despre agricultură, cum sîntem pregătiţi să merem la plug, aveam vaci frumoase, cartofi, porumb şi apoi am cotit-o şi zâc: maestrul Vida Geza a spus că umblu cu lumina aprinsă, după un ecvestru şi că românii noştri o fost paşnici, darnici… Are dreptate, dar eu vreau să-i spun că românii o trebuit să alunge păgânii, apoi ecvestru neecvestru, dar eu vreau Voievodul călare. Şi sala toată a râs. Am ştiut că de mine râd. Nu ştiam eu ce e ecvestru şi a rămas în istorie şi pe unde meream mă întrebau de ecvestru.
- Până la urmă de unde a sărit norocul?
- Mândra Moşului, 16 miniştri de cultură am perindat. Răzvan Teodorescu mi-a aprobat. Era în 2001, minune dumnezăiască, ce să spun. Avea şedinţă de Guvern. Da m-a primit la orele trei şi jumătate. Aveam colacul cu mine şi un popă. Am pus uiaga pe masă şi mă întreabă cum e cu Voievodu. I-am spus că Voievodu e în traistă. Era dosarul, proiecte… Am desfăcut traista şi am scos hârtiile. După vreo 20 de minute, zice: Moşule, ce s-o întâmplat, că dumneata eşti pe bune, Voievodul a fost al ţării. Lasă documentaţia aici. În 2001 îl ridicăm pe Mihai la Târgovişte şi din 2002 începem Voievodu. I-am mulţămit din suflet şi mi-o dat, în 2002, un miliard. M-am dus de zâua lui, cu uiaga şi colacu. Am pândit zâua asta, şi i-am spus: binecuvinteze-ţi Dumnezeu dreapta cu care ai semnat. M-o sărutat, şi mi-a zis că meritam asta, că mulţi i-au spus că umblu după potcoave, dar, mândra Moşului, calul Voievodului n-are nici potcoave. Da i le-oi pune eu. Eu de supărare m-am betejit. Dar dacă Dumnezeu a ajuta, mi-a promis sculptorul Ioan Marchiş că de Sfântul Petru şi Pavel statuia e placată şi are şi parc. Câte o fost, câte n-o fost, Voievodu e călare, ecvestru neecvestru, miră-se lumea de ele, e şi cu 5 catane pângă el, proiectul a fost cu 9, bune şi astea, o dat Dumnezeu s-o aducem.
- Câţi colaci ai dăruit? Mai zici că Moaşa e rea!
- O, că n-o ştiut Moaşa nici de-un sfert din colaci. Dacă s-ar fi făcut catane, atâtea cătane n-ar fi încăput în toată Cuhea. Da nu-i bai. Să fi dus de când îs în viaţă în toţi anii tot colaci nu puteam face ce s-a făcut, chiar dacă uite nu se mai termină. De n-a fi anul ăsta, mă gândesc, ce să mă mai fac. Doamnă dragă, nu ştiu cum oi muri de supărat, că sânt beteag, da când văd ce s-alege de ţara asta şi de mândreaţa ce-o avut ţara. Ce-a fi de ţara asta pe care noi am moştenit-o de la moşi strămoşi şi am vrut s-o lăsăm, cui, doamne, o lăsăm. Am fost popor bun şi cu suflet mare.
- Nu te mai necăji, hai să încheiem frumos, despre statuie.
- Să încheiem cu gândul acela ca Dumnezeu să-i dea sănătate lui Moşu să poată ajunge ziua aceea măreaţă, la care se va dezveli statuia, să văd o serbare românească cum n-a mai fost. Sânt apropae 700 de ani de când a plecat Voievodu şi nimeni nu s-o gândit. Să cânte toţi cântăreţii care ştiu cânta româneşte. N-am mulţi bani, da de-o masă or fi, dacă alţii nu s-or gândi. Bani pentru cântăreţi n-am, dar mulţi mă cunosc. A fi o sărbătoare mândria naţiunii române, nu a lu Moşu, cum zâc unii.
Apoi, Moşu spune o rugăciune şi ne îndeamnă să-i gustăm slănina şi ceapa dulce de apă,
pregătite de unul dintre feciorii lui.
Pagină realizată de
Viorica MEHEDINŢEANU
Foto: Radu ŢOLAŞ